De Alina Bădălan

DUPĂ 6 LUNI ÎN IAD, SERGHEI S-A ÎNTORS ACASĂ. O gospodărie săracă, dar pentru el e palat. Acolo e soția, acolo sunt copiii. Reportajul jurnaliștilor Viorica Tataru și Andrei Captarenco e tăios ca un cuțit. Camera îl urmărește pe Serghei în cele mai intime momente: ironiile de familie cu soția, discuțiile personale cu copilul, și apoi propriile gânduri. 

Acolo, adică la război. Un cuvânt pe care Serghei se ferește să-l pronunțe. Stă la masă cu băiatul lui și zice că nu vrea să-l întristeze:

Și dacă l-ar lăsa inima să-i zică mai multe, poate că i-ar spune pentru început cum a fost înrolarea, cum a așteptat trei zile repartizarea și a dormit în cort într-o pădure de lângă Cernigov, cum a săpat tranșee la centrul de instruire și, în sfârșit, cum a început să repare tehnică de luptă în batalionul mecanizat unde a fost trimis. Apoi poate că i-ar povesti și cum arată acest acolo, dar fără detalii, poate că ar împacheta totul în două vorbe din care băiatul ar înțelege tot: “Acolo au rămas foarte puțini oameni cu inițiativă. Pentru că pur și simplu, cei cu inițiativă nu mai sunt vii”. 

“MĂ DOARE SUFLETUL, ȘI PENTRU CAMARAZII MEI. TOTUL ESTE ÎNFRICOȘĂTOR”

De când s-a întors acasă, în vizită, Serghei pare alt om, spune soția lui.

“Până acum puteam vorbi pe orice subiect. Acum se uită pe TikTok și încearcă să nu intre în subiecte emoționale pentru că îi este foarte greu. A devenit brusc mai matur și mai serios, cu mai puține glume, distracțieaproape deloc”. Râde rar și nu prea mai socializează. 

În primele trei săptămâni a fost ca–n transă, nu era în stare de nimic, nici măcar să înceapă renovările la casă. Apoi, soția i-a forțat mâna, ca să-l facă să-și revină.“I-am spus: ridică-te și fă ceva în casă! Te voi suna în fiecare zi și îți voi spune să faci niște reparații”. Și așa l-a ridicat. 

Ar vrea la un moment dat să se îmbrățișeze, dar e camera de filmat chiar în fața lor. Iar ei oricum, de când Serghei e la război, au uitat cum e să fie soț și soție, nu mai știu ce înseamnă viața normală cu mărunțișurile ei de zi cu zi. 

Înainte de a pleca din nou pe front, Serghei se privește în oglindă. Încearcă din răsputeri să-și ascundă emoția plecării, dar parcă îi iese prin piele. E palid, stafidit și se uită nemișcat la propria lui reflexie. 

Apoi camera îl urmărește lung cum se echipează în uniforma de luptă, cum îi tremură palma când așează în buzunarul de la inimă amuleta norocoasă dăruită de soție, și apoi cum mângâie pentru ultima oară poza cu familia, ca pe icoană: “Ei bine, mami, hai că ne luăm rămas bun dimineața, ca să plec fără lacrimi în timp ce tu ești la serviciu”. 

Și pleacă Serghei, ca să intre dintr-o viață în altă viață. Pleacă în locul pe care tot nu îndrăznește să-l pună în cuvinte. Acolo.